Sâmbătă am ținut un curs de îngrijire competentă a copiilor cu istoric de traumă pentru o parte dintre voluntarii Touched România care își vor dedica anul acesta timpul lor liber pentru a se implica în dezvoltarea educațională a aproximativ 70 de copii din apartamente sociale de stat.

„Buna ziua”, ne spune prima persoană venită. „Am venit să o aduc pe fiica mea, voi reveni la sfârșitul cursului să o iau”.

Puțin contrariați de faptul că un voluntar este adus de părinte, o întreb în ce clasă este.

„În clasa a noua”, ne răspunde ea.

„Mai ai colegi care voluntariază?”

„La mine în clasă mai este o colegă, dar în liceu suntem mulți”

Am tras aer în piept. Îmi amintesc cum eram noi în clasa a 9-a. Voluntariatul era asociat unei munci forțate, eram luați cu japca de la cursuri și duși cu autocarul pe tarlalele de cartofi și ceapă. Planurile noastre zilnice erau legate de școală, teme, oareșice momente de relaxare și cam atât.

În grupa de voluntari, alături de elevi de liceu erau și studenți în asistență socială și tineri corporatiști. Am petrecut primele minute ale cursului rugându-i să ne spună de ce voluntariază și cum s-au decis să facă acest lucru.

„Voluntariez de la 7 ani”, ne spune o altă liceeană, proaspăt intrată în clasa a 9-a.

„Cum așa? Unde ai voluntariat?”

„Mergeam la copii cu autism și îi ajuntam să-și depășească, puțin câte puțin, limitele. Îi ajutam la desen, la scris…”

În acest moment, ne-am spus: „există speranță”. În noua generație, da, în generația facebook, se ridică și oameni frumoși la al căror exemplu deja ne putem uita. Și pentru că ne-au dat voie să le facem o poză – ok, trei-patru 🙂 atașăm mai jos câteva imagini.

IMG_9275IMG_9276IMG_9277