Părinții şi persoanele de referinţă ale copiilor cu istoric de traumă trebuie să învețe cum să se ocupe de ei, dragostea naturală fiind necesară dar nu și suficientă. Iată 3 pași pe care îi putem avea în vedere dacă suntem în situația de a avea sau a cunoaște un copil cu istoric de traumă:

Pasul 1: Persoana de referință poate ajuta copilul să se simtă în siguranță prin maximizarea sentimentului de siguranță al copilului:

  • Stresul post-traumatic distruge sentimentul de siguranță al copilului și acest lucru duce la o varietate de strategii de supraviețuire pentru a face față.
  • Siguranța implică atât siguranța fizică, cât și sigurantă emoțională, psihologică.
  • Sentimentul de siguranță este esențial pentru ca un copil să se dezvolte normal, precum și pentru creșterea fizică și maturizarea emoțională.
  • În timp ce chestionăm simptomele și experiențele emoționale dureroase și dificile, specialistul/persoana de referință trebuie să se asigure că asigură copilului un mediu care îi conferă siguranță.

Pasul 2: Persoana de referință poate ajuta copilul să înțeleagă și să gestioneze emoțiile negative copleșitoare:

  • Trauma poate cauza teamă intensă, furie, rușine, sentimente de neajutorare pe care copilul le percepe ca fiind copleșitoare.
  • Supraîncărcarea emoțională poate întârzia dezvoltarea normală prin afectarea stăpânirii de sine corespunzătoare vârstei.
  • Experiențele emoționale care au avut loc înainte de dezvoltarea limbajului pot fi foarte reale pentru copil, dar dificil de a le exprima sau comunica verbal.
  • Trauma poate fi „stocată” în organism sub formă de tensiune fizică sau de acuze somatice (copilul se plange de boli sau dureri fizice).

Pasul 3: Persoana de referință îl poate ajuta pe copil să își înțeleagă și să își modifice comportamentul; îl ajută să înțeleagă impactul traumei cu modificările ulterioare care i-au afectat comportamentul, dezvoltarea și relațiile cu cei din jur:

  • Trauma poate duce la perturbări serioase ale sentimentului de siguranță al copilului, de responsabilitate personală și perturbari legate de identitatea sa;
  • Conexiunile alterate dintre gânduri, sentimente și comportamente pot perturba decodarea și procesele memoriei.
  • Dificultățile în comunicarea legată de evenimentele (traumatice) pot submina încrederea de sine a unui copil, cât și sprijinul celor din jur.

În cele din urmă, persoana de referință poate sprijinii și promova relațiile pozitive și stabile în viața copilului. Separarea de o persoană de care este atașat, în special în condiții traumatice și de nesiguranță, este foarte stresantă pentru copii. Din acest motiv, prezența persoanelor pozitive (ne-abuzive) și familiare precum – profesori, vecini, frați și rude, joacă un rol important în sprijinirea copiilor care au fost expuși la traumă.

Minimizarea perturbărilor relațiilor la plasament și stabilirea într-un cămin permanent sunt critice pentru a ajuta copiii să își formeze și să mențină atașamente sănătoase. Cea mai bună dezvoltare psiho-emoțională a unui copil are loc într-o familie, indiferent de condițiile oferite într-un centru rezidențial. (Material adaptat după „Stress-ul post-traumatic al Copilului”,  National Child Traumatic Stress Network, www.nctsn.org)