Este important ca un copil să ştie din primul moment că este adoptat, indiferent de vârstă. Chiar şi pentru copiii până în doi ani există modalităţi prin care adopţia să intre natural în procesul lor de viaţă, prin jocuri sau poveşti terapeutice. (…)

La vârste mai mari, vorbim deja de copii care îşi cunosc istoricul. Nu se mai pune problema să nu i se mai spună despre adopţie, ci cum ne raportăm la realitatea adopţiei. (…)

Avem situaţii de copii la terapie pentru că li s-a ascuns că sunt adoptaţi. Au aflat în jurul vârstei tinere şi acum prezintă tulburări. Avem copii care au aflat la vârsta adolescenţei şi, pe lângă manifestările specifice acestei vârste, s-au adunat şi problemele de identitate şi de confruntare cu minciuna în care a trăit familia până atunci. Au fost situaţii când, deşi părinţii au fost confruntaţi cu realitatea adopţiei, aceştia au continuat să mintă şi să-și susțină în continuare povestea lor ceea ce a dus la probleme mult mai mari.

Orice ascundere a realității adopției, la un moment dat va avea un efect de bumerang asupra relaţiei cu părintele adoptiv şi un impact negativ asupra personalităţii copilului.